BALCIC II

 

                      DOINA PAULEANU / Pictori romani la Balcic / 2008 / Editura:Monitorul Oficial

Pe malul marii, la Balcic

 

Stefan Dimitrescu - Vedere la tarmul marii

O mie si una de nopti

Balcicul a fost descoperit de un pictor. Sunt aproape o suta de ani de cand Alexandru Satmary s-a plimbat pe-aici prima oara, intr-o uimire tacuta. Balcicul era un basm oriental. Turci cu fes rosu si turcoaice invelite in feregea, alunecand pe sub umbra portocalilor si migdalilor; magarusi adapandu-se la cismeaua din piata, in timp ce cafegiul descult aducea pentru musterii o felegeana aburinda. De pe ponton se auzeau strigatele hamalilor, care incarcau cereale in barci, pentru vapoarele oprite in larg. Tataroaicele duceau incet cobilitele cu apa. Apoi era decorul in care se intamplau toate astea: soare si piatra stralucitoare. Coasta de Argint. Si marea la picioare, intr-un golf linistit. Totul scufundat in lentoare orientala, cu aer atat de dulce si soare atat de bland, incat gandurile se leneveau si nu-ti ramanea decat sa te afunzi in umbra unei cafenele, sa comanzi o braga si sa privesti. Sa privesti cum pana si valurile golfului par mai degraba a se intinde la soare, pe plaja ingusta. Ceasuri intregi petrecea Alexandru Satmary in vreo cafenea a orasului, contempland lumina Balcicului: o lumina ciudata, schimbatoare si colorata altfel, in fiecare ceas.

 

Asa a inceput totul. Cu lumina care nu se lasa inteleasa, transformandu-se, de la un loc la altul si de la o clipa la alta. Nimic din linistea si lentoarea acestui loc nu putea sa anunte ceea ce aveau sa aduca urmatorii ani. Nici macar sosirea unui pictor cautator de astfel de comori ascunse. Abia cand Alexandru Satmary a sosit a doua oara, impreuna cu Regina Maria, a inceput sa inmugureasca o schimbare. Regina a fost cea dintai care a hotarat sa se instaleze in acest mic paradis, pastrat parca din timpul celor o mie si una de nopti. A inceput sa isi construiasca aici castelul, caruia mai tarziu avea sa ii adauge un minaret. Dar faima stabilirii ei la Balcic a inflacarat imaginatia pictorilor romani, curiosi sa vada de ce si-a pierdut suverana inima la Balcic. Seara de seara, Regina se plimba prin cele unsprezece mahalale ce alcatuiau portul de atunci. Sultana, cum ii spuneau oamenii, se plimba pe ulitele oraselului sau pe faleza ingusta a golfului. Si mahalalele au inceput cu timpul sa se umple de pictori, ce-si duceau sevaletele, incercand sa redea in panzele lor minunea luminii din Balcic. Cecilia Storck, una dintre cele mai de seama artiste ale vremii, a construit cea de-a doua casa in Balcic. Din piatra alba, cu terasa catre mare, acesta va fi locul de sosire si de intalnire al primilor pictori romani veniti pe malul Marii Negre, pe atunci romanesc.

Sat sarac, fara cale ferata, port sau scoala, Balcicul era izolat, legat de Bucuresti printr-un drum prafos de cateva zile, cu hanuri unde trebuia sa innoptezi.

a

 

Insa locul parea sa fie atat de minunat, incat toti pictorii ajunsi aici vorbeau de o revelatie. Iar panzele lor aratau ca minunea era reala. Balcicul din panze a ajuns imediat in saloanele de la Paris. Pictorii romani descoperisera un loc plin de inspiratie. Iser, Tonitza, Petrascu, Sirato, Grigorescu si toti ceilalti pictori mari ai vremii au venit sa-si ofere panzele si culorile acestui loc. Aproape ca nu exista pictor al acelei vremi care sa nu aiba macar "un Balcic". Dar ceea ce ii atragea nu era doar peisajul, nu doar rapele de calcar, Coasta de Argint, ci si viata in sine, cu lentoarea ei orientala, o viata luata in usor, invaluita intr-o atmosfera cu parfum de vacanta.

In cativa ani, Balcicul a devenit principalul loc de intalnire al pictorilor romani, artisti imbracati lejer, plimbandu-si sevaletele pe te miri unde, pregatindu-si culorile prin rapele invadate de vegetatie si lumina. Artistii umpleau cafenelele, luand obiceiul locului de a lenevi la o cafea cu dulceata sau de a sorbi pe-ndelete o braga, la umbra smochinilor. Locuiau pe-atunci in gazda la bulgari, fara sa deplanga lipsa de confort: savurau coltul uitat de lume si viata patriarhala.

Dupa pictori, au inceput sa soseasca la Balcic si scriitorii. Poetii si prozatorii animau cu discutiile lor cafenelele. Incetul cu incetul, in cativa ani, intreaga viata culturala a Bucurestiului se muta, pentru cateva luni, pe coasta aceasta stralucitoare a Marii Negre. Nici la Capsa nu puteai vedea atatea nume ilustre la un loc, adunandu-se pe-nserat, fie la casa Murgoci, fie la casa Pillat, la casa Storck sau chiar la Palatul reginei. Se intalneau acolo George Vraca, Mihail Sora, Cella Delavrancea, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, Nae Ionescu si Jean Bart. Multi dintre ei isi facusera deja propriile case.

Jean Steriadi, celebru in epoca pentru distinctia sa, venea atras de exotismul locului si isi petrecea vacantele in casa simpla a unor bulgari. Chiar si Mihail Sebastian venea cu avionul, din cand in cand, si, lasandu-se cuprins de o lene voluptoasa, respira aerul mediteranean ascultand "al treilea brandemburgic". Asa a aparut in Balcic, de la sine, Universitatea Libera, unde tineau cursuri Sadoveanu, Camil Petrescu, Pamfil Seicaru, Perpessicius, Oscar Cisek, Gala Galaction, Nae Ionescu sau Emanoil Bucuta, si unde a vorbit chiar si Iorga. La douazeci de ani de la descoperirea lui, Balcicul devenise un ferment al vietii culturale romanesti, locul de apropiere al artistilor de mare si Orient.

Cecilia Storck

Aerul racoros al diminetii umplea spatiul dintre sculpturi si apoi urca printre florile gradinii, pana la terasa ei. Visase de mult momentul asta. Plante exotice invadasera terasa, cu un verde profund. Privea orizontul. Intre casa ei si mare, nu era decat o fasie ingusta de nisip si cateva stanci. Golful era un semicerc. In dreapta erau castelul reginei si viile. In stanga se vedeau rasfirate, pe dealuri, casele mahalalei tataresti. Erau case mici, albe, cu acoperisuri rosii. Albul si rosul lor straluceau in verdele migdalilor, smochinilor si ierburilor. Si marea era verde. Insa un alt verde, schimbator. Cu fiecare val rostogolit, marea parca ar fi vrut sa ii demonstreze cat de mica si neinsemnata era paleta ei de pictorita consacrata in saloanele pariziene. Si-o pregatise cu migala, de cu seara, cateva ceasuri isi preparase culorile, cu speranta ca de data asta va reusi sa aiba nuantele potrivite. Si iat-o acum descurajata si uimita de toata aceasta frumusete matinala a marii de la Balcic.

 

Un val, un pescarus, o raza piezisa, undeva in larg, si frumusetea de adineauri devenea o noua frumusete, necunoscuta pana atunci. In fiecare clipa, spectacolul din fata casei ei era altul, o noua unda o ajungea pana in adancul sufletului, fiecare val nou nastea in pieptul ei alte valuri, ca un ecou. Cum sa picteze toate astea? Sorbea inca o gura de cafea din ceasca ei albastra, cu modele englezesti, privind cu coada ochiului spre sevalet si cutia de culori. Verde inchis cu sclipiri aurii. Verde transparent, cu valuri argintii. Alb pur si simplu, ca de oglinda, razele aruncate inapoi in sus si luminand pe dedesubt norii.

Cecilia isi lua sacul cu pensule si sevaletul sub brat si pleca spre rapele stralucitoare, urca spre cimitirul tataresc prin mahala. Trecea de cafeneaua lui Mamuth, unde Grigorescu inca isi bea cafeaua, imbracat in hainele lui decolorate, cu esarfa rosie la gat. Ii vedea deja la lucru pe Iser, asistat de Avakian, pe Tonitza, pe Petrascu. Se oprea in marginea rapelor albe, pe ulitele mahalalelor sau langa cismele. Balcicul oferea in orice loc un peisaj, un portret... Ar fi vrut sa picteze marea, de undeva de sus. Atat de sus, incat corabiile din port sa para niste jucarii si oamenii furnici, intr-un du-te vino. Ajunsa in cel mai inalt loc al Balcicului, lumina era alta, planurile se suprapuneau. Casele de pe dealuri pareau una deasupra alteia, ca intr-un Toledo, soarele mai puternic si umbra mai racoroasa, dealurile coborau brusc in marea de sub ele. Si incepea sa traga o linie aici, una dincolo, o pata de caramiziu, una de rosu, alta de verde...

Asta insemnau zilele la Balcic: lumina fantastica, plimbari pe sub smochini sau in mahalale, soare, apa, explozie de culori si vecinatatea gradinilor regale. Cecilia se intorcea spre seara acasa, unde dimineata il lasase pe sotul ei, Fritz, inca dormind. Facea un ultim popas la Mamuth, pentru o cafea in spuza, o dulceata de sacaz, si povestile acestui turc misterios, care aducea untdelemnuri din Levant si despre care se spunea ca are o iubita la Stanbul, una la Constanta si alta la Caliacra. Ajungea acasa, cand noaptea se lasa, si ea, cu o incetineala orientala. Intunericul invada terasa si facliile ardeau in jurul castelului reginei. Marea nu se mai vedea, ramanea din ea doar aerul sarat. Fritz o astepta pe terasa. Ascultau in intuneric marea si pescarusii. Si-atunci ea, obosita de atata frumusete si libertate, il lua de mana. Mana lui era real