VERTIGO

 

Procesul fascinației

O povestire după chipurile lui K. și ale unei femei fatale

În dimineața în care o întâlni, K. avea impresia că procesul său intrase într-o fază nouă. Nu primise nicio citație, nu fusese chemat în fața vreunui judecător și niciunul dintre funcționarii care îi supravegheau existența nu-i adusese vreo veste. Totuși, ceva se schimbase. O presimțire, poate. Sau acea neliniște fără obiect care îl cuprindea uneori înainte de a deschide ochii, când lumea încă nu se hotărâse dacă avea să-l condamne sau să-l lase să trăiască.

Femeia stătea la fereastra unei clădiri pe lângă care trecuse de sute de ori. Nu o observase niciodată. Purta o rochie întunecată, iar chipul ei avea acea frumusețe severă care nu cere admirație, ci supunere. Nu era tânără în sensul obișnuit al cuvântului și nici nu părea să aparțină unei vârste anume. Avea privirea cuiva care văzuse sfârșitul multor lucruri și nu fusese impresionat de niciunul.

K. se opri.

Femeia îl privi fără surprindere, ca și cum îl așteptase de multă vreme.

Apoi zâmbi.

Nu un zâmbet de întâmpinare. Nici unul de seducție, deși K. avea să-l interpreteze astfel. Era mai degrabă zâmbetul cuiva care recunoaște, într-o mulțime, obiectul unei tranzacții încheiate cu mult înainte ca părțile să se întâlnească.

K. își continuă drumul. Făcu douăzeci de pași, apoi se întoarse. Fereastra era goală.

În acea seară, nu reuși să citească niciun document. Cuvintele se desprindeau de pe pagină și se adunau în forme fără sens. De câteva ori, i se păru că aude în camera alăturată foșnetul unei rochii. Se ridică, cercetă coridorul, deschise dulapul, privi sub pat. Nu găsi nimic.

Abia atunci înțelese că femeia nu dispăruse din fața lui. Se mutase înăuntrul lui.

A doua zi se întoarse la clădire.

O găsi într-o cafenea de la parter, așezată lângă o oglindă înnegrită de vreme. Avea în față o ceașcă de cafea neatinsă și citea o carte al cărei titlu fusese îndepărtat de pe copertă.

— Mă așteptați? întrebă K.

— Nu, răspunse ea. Vă recunosc.

— De unde?

— Dintr-o fotografie pe care n-am văzut-o niciodată.

K. se așeză fără să-i ceară voie.

— Știți cine sunt?

— Știu că sunteți judecat.

El tresări.

— Toată lumea este judecată, spuse după o clipă. Diferența constă în faptul că unii cunosc acuzația.

— Nu. Diferența constă în faptul că unii au nevoie să o cunoască.

Femeia își ridică ochii. K. simți, pentru prima dată după multă vreme, că cineva îi vorbea fără să se teamă de el și fără să-i ceară nimic. Tocmai această impresie îl dezarmă. Era obișnuit să se apere, să interpreteze fiecare gest, să descopere în orice politețe o capcană și în orice tăcere o amenințare. În fața ei, însă, vigilența lui devenea ridicolă. Avea sentimentul că toate suspiciunile sale fuseseră inventate pentru a-l împiedica să ajungă la această întâlnire.

— Cum vă numiți? întrebă.

— Numele meu nu vă va ajuta.

— Nimic nu mă ajută.

— Atunci sunteți pregătit.

Rosti aceste cuvinte fără ironie.

K. rămase cu ea până seara.

Nu aflară nimic unul despre celălalt. Sau, mai exact, K. nu află nimic despre ea, în vreme ce ea părea să cunoască lucruri pe care el nu le mărturisise nimănui: copilăria lui, umilințele pe care le ascundea sub o disciplină inflexibilă, furia față de oamenii care îl considerau vinovat fără să știe de ce, dar și secretul mai rușinos pe care nu și-l recunoștea nici în singurătate — dorința de a fi, în sfârșit, condamnat de cineva a cărui autoritate să o poată accepta.

Când se despărțiră, femeia îi spuse:

— Mâine, la aceeași oră.

Nu era o invitație. Era o sentință.

În săptămânile următoare, K. începu să-și reorganizeze viața în jurul acelei întâlniri.

La început, schimbarea i se păru binefăcătoare. Se trezea mai devreme, își alegea hainele cu grijă, își îndeplinea îndatoririle cu o precizie pe care colegii o observau și o admirau. Avea acum un secret, iar secretul îi reda demnitatea. Nu mai era doar un om prins într-o procedură absurdă, un inculpat fără dosar și fără acuzator. Era bărbatul pe care o femeie îl aștepta.

Dar fascinația are o logică pe care rațiunea nu o poate controla. Ea nu se hrănește din ceea ce primește, ci din ceea ce promite și retrage alternativ. Femeia nu-i dădea nimic în întregime. Uneori îl privea cu o tandrețe aproape dureroasă; alteori părea să nu-l recunoască. În anumite seri îi vorbea despre lucruri intime, îi atingea mâna și îi spunea că numai lângă el putea fi sinceră. În altele, îl lăsa să aștepte ore întregi, pentru ca în cele din urmă să apară și să-l întrebe, cu o indiferență perfectă, de ce venise.

K. se obișnui să sufere.

Mai mult: începu să considere suferința o dovadă a iubirii.

Când femeia îl respingea, el căuta în propria purtare greșeala care o provocase. Când dispărea, se întreba ce ar fi trebuit să spună. Când îl privea cu răceală, își amintea un gest tandru de la întâlnirea precedentă și îl transforma în promisiunea unei iubiri viitoare. Învățase să trăiască din resturi, dar le numea speranță.

Într-o noapte, ea îl conduse într-o casă veche, aflată pe o stradă pe care K. nu o putea identifica ulterior pe nicio hartă. Scara era îngustă, coridoarele miroseau a umezeală și hârtie arsă, iar ușile aveau plăcuțe fără nume. La ultimul etaj se afla o încăpere luminată de o singură lampă.

— Ce este aici? întrebă K.

— Locul în care oamenii află ce sunt.

— Și ce sunt eu?

— Încă nu știu.

În cameră se afla un birou. Pe el, un dosar legat cu o panglică neagră.

K. se apropie. Pe copertă era scris numele său.

Își trecu degetele peste litere. Îl cuprinse o emoție aproape religioasă. Dosarul exista. Așadar, nu fusese nebun. Exista o cauză, o acuzație, o autoritate care îi examinase viața. Toată neliniștea lui avea, în sfârșit, un obiect.

— Deschideți-l, spuse femeia.

Panglica se desfăcu ușor.

Dosarul era gol.

K. răsfoi paginile una după alta. Nicio declarație, nicio mărturie, nicio dovadă. Doar foi albe, numerotate cu grijă.

— Ce înseamnă asta?

— Că puteți scrie singur.

— Ce să scriu?

— De ce mă iubiți.

K. se întoarse spre ea. Femeia stătea lângă fereastră, iar chipul ei părea acum mai rece decât în dimineața primei întâlniri.

— Nu înțeleg.

— Ba da. Ați venit aici pentru că ați crezut că vă pot spune cine sunteți. Ați confundat dorința de a fi cunoscut cu dorința de a fi iubit. Acum vreți să vă explic de ce aveți nevoie de mine.

— Pentru că vă iubesc.

— Acesta nu este un răspuns. Este numele pe care îl dați dependenței dumneavoastră.

K. simți că podeaua se înclină. Îi veni să râdă, să o insulte, să o ia în brațe. Orice, numai să nu rămână în fața ei fără apărare.

— De ce m-ați chemat aici?

— Nu eu v-am chemat. Ați venit singur.

— M-ați așteptat în fiecare zi.

— Pentru că știam că veți veni.

În acea clipă, K. înțelese ceva ce ar fi trebuit să înțeleagă de la început: femeia nu avea nevoie să-l înșele. Era suficient să-i ofere o suprafață în care el să-și proiecteze dorințele. Își construise singur capcana, iar ea nu făcuse decât să-i arate intrarea.

Totuși, nu plecă.

Aceasta era partea cea mai umilitoare. Adevărul nu-l elibera. Dimpotrivă, îi adâncea captivitatea. Dacă ar fi crezut-o sinceră, ar fi putut s-o acuze de minciună. Dacă ar fi considerat-o crudă, ar fi putut s-o urască. Dar ea nu-i oferea nici măcar consolarea unui adversar. Era lucidă, poate chiar sinceră. Nu pretindea că îl iubește. Nu-i promitea nimic. Îi permitea doar să rămână.

Iar el rămânea.

Într-o dimineață, K. nu se mai prezentă la serviciu.

În dimineața următoare, nici atât.

Documentele se adunară pe biroul său. Colegii întrebară de el, apoi încetară să mai întrebe. În apartamentul lui, praful începu să acopere obiectele. Scrisorile rămâneau nedeschise, ceasul se opri, plantele se uscară. Existența sa exterioară se retrăgea încet, ca o mare care descoperă un țărm pustiu.

Femeia nu părea să observe.

Îl primea în aceeași încăpere, la aceeași oră, dar nu mai vorbea despre trecut și nici despre viitor. Uneori citea. Alteori privea pe fereastră. Când K. încerca să-i atingă mâna, și-o retrăgea fără grabă, ca și cum ar fi îndepărtat un obiect care îi stânjenea mișcările.

Într-o seară, el veni mai devreme decât de obicei.

O găsi în fața unei oglinzi, pieptănându-și părul.

— Trebuie să plec, spuse el.

Femeia nu se întoarse.

— Desigur.

K. așteptă. Își imaginase de sute de ori această scenă. Crezuse că, în clipa în care avea să anunțe despărțirea, ea îl va privi surprinsă, poate neliniștită. Că va încerca să-l oprească. Că va rosti, măcar o dată, acele cuvinte pe care el le așteptase cu atâta disperare.

Ea își continuă pieptănatul.

— Nu mă întrebați de ce? spuse el.

— Știu de ce.

— Și nu vă pasă?

Femeia își așeză pieptenele pe masă.

— Vreți să plecați pentru a vedea dacă vă voi opri. Dacă vă rog să rămâneți, veți avea o dovadă că mă iubiți. Dacă vă las să plecați, veți avea o dovadă că sunt crudă. În ambele cazuri, veți continua să vă gândiți la mine.

K. rămase nemișcat.

— Atunci ce trebuie să fac?

— Să plecați fără să transformați plecarea într-o nouă întâlnire.

Nu era un sfat. Era, poate, singurul lucru sincer pe care i-l spusese vreodată.

K. se apropie de ușă. Avea mâna pe clanță când auzi, în spatele lui:

— K.

Era prima dată când îi rostea numele.

Se întoarse imediat.

Femeia îl privea cu o expresie pe care nu i-o cunoscuse: nu tandrețe, nu dispreț, ci ceva asemănător regretului.

— Nu vă pot da ceea ce căutați, spuse ea.

K. ar fi putut pleca atunci. Ar fi putut închide ușa și coborî scările, ar fi putut ieși în stradă, unde oamenii mergeau spre serviciu, unde tramvaiele își urmau traseele și unde dimineața își păstra indiferența față de toate dramele omenești. Ar fi putut să se întoarcă la viața lui și să accepte că nu toate întrebările primesc răspuns.

În loc de aceasta, se întoarse spre ea.

— Știu, spuse. Dar poate că, într-o zi, veți putea.

Femeia închise ochii pentru o clipă.

Atunci K. înțelese că nu o mai iubea pentru ceea ce era. O iubea pentru posibilitatea, oricât de improbabilă, ca într-o zi să devină altcineva. O transformase într-o promisiune, iar promisiunea nu putea fi infirmată de niciun fapt, pentru că nu se referea la realitate, ci la viitorul pe care și-l inventase.

Plecă în cele din urmă.

Coborî scările, traversă curtea și ieși în stradă. Aerul rece îi pătrunse în plămâni. Pentru prima dată după luni întregi, nu se gândi la ea. Se gândi la cafeaua pe care nu o băuse dimineața, la scrisorile rămase nedeschise, la colegul căruia îi datora o explicație, la camera sa întunecată și la toate lucrurile pe care le abandonase fără să-și dea seama.

Apoi se opri.

În vitrina unui magazin văzu reflexia unei femei îmbrăcate în negru. Își întoarse capul. Era o necunoscută, o trecătoare care își aranja mănușile.

K. zâmbi, rușinat de propria spaimă.

Continuă să meargă.

La colțul străzii, însă, se întoarse încă o dată.

Nu mai era nimeni în urma lui.

Și tocmai atunci simți că o pierduse cu adevărat.

Au trecut luni. Poate ani. K. nu mai știa cu exactitate. Își reluase îndatoririle, se întorsese la vechile sale deprinderi și reușise să recupereze o parte din timpul pierdut. Nimeni nu-l întrebă unde fusese. Nimeni nu observă cât de mult îmbătrânise în acea perioadă.

Procesul, în schimb, continua.

Nu primea vești despre el, dar nici nu mai aștepta. Învățase să trăiască fără să cunoască acuzația, fără să știe cine îl judecă și în ce constă vina sa. Uneori i se părea că aceasta era adevărata libertate: nu achitarea, ci încetarea nevoii de a fi achitat.

Într-o seară, căutând un document vechi, descoperi în sertarul biroului un plic pe care nu-și amintea să-l fi primit.

Înăuntru se afla o singură foaie.

Pe ea, cu un scris elegant, erau așternute câteva cuvinte:

Nu toate întâlnirile sunt făcute pentru a ne schimba viața. Unele sunt făcute pentru a ne arăta cât de mult din viața noastră eram dispuși să sacrificăm pentru o iluzie.

Nu era semnată.

K. citi de două ori mesajul, apoi îl apropie de lampă. Îi cercetă marginile, hârtia, scrisul. Încercă să-și amintească dacă femeia folosea același tip de cerneală, dacă înclinarea literelor semăna cu ceva văzut cândva.

Nu reuși.

Împături foaia și o puse la loc în plic.

A doua zi, o aruncă.

În seara aceleiași zile, o căută prin coșul de hârtii, o recuperă și o așeză în sertar. Se rușină de gestul său, dar nu-l repetă în sens invers. Nu putea s-o păstreze fără să se simtă din nou prizonier și nu putea s-o distrugă fără să simtă că pierde ultima dovadă a unei existențe care, în pofida tuturor suferințelor, fusese mai intensă decât viața sa obișnuită.

Abia atunci înțelese natura definitivă a fascinației.

Femeia plecase demult. Nu-i mai știa vocea cu exactitate, uitase culoarea ochilor ei și nu putea reconstitui nici măcar chipul fără să-l modifice de fiecare dată. Dar rămăsese în el mecanismul pe care îl declanșase: nevoia de a căuta un sens ascuns, de a interpreta tăcerile, de a transforma absența în promisiune și suferința în dovadă.

Ea nu mai era acolo.

În locul ei rămăsese un tribunal.

Iar judecătorul, acuzatorul și inculpatul erau aceeași persoană.

K. închise sertarul și stinse lampa.

În întuneric, pentru o clipă, i se păru că aude foșnetul unei rochii.

Nu se ridică.

Nu de data aceasta.

Dar nici nu adormi.

Sfârșit.